Mecanisme de incluziune socială și grupurile defavorizate din România[1]
În perioada post-decembristă România a elaborat, aprobat, promovat și implementat numeroase măsuri în vederea creșterii gradului de incluziune socială a populației și a constituit un cadru legislativ, instituțional și organizatoric în sprijinul acestui proces:
- Încă din anul 1998, a fost înființată Comisia de prevenire și combatere a sărăciei, sub egida Președinției României, care a aprobat o strategie națională de prevenire și combatere a sărăciei;
- În perioada 2001-2006, s-a înființat și a funcționat Comisia anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale (CASPIS), care a elaborat cercetări în domeniu, metodologii de calcul a indicatorilor aferenți, precum și un plan național anti-sărăcie și de promovare a incluziunii sociale și respectiv planuri județene.
- În anul 2005, România a elaborat Memorandumul Comun de Incluziune Socială care a identificat provocările naționale în promovarea incluziunii sociale și acțiunile necesare a fi realizate ca răspuns la acestea.
- În anul 2006 a fost aprobată Hotărârea Guvernului nr.1217/2006 privind constituirea mecanismului naţional pentru promovarea incluziunii sociale în România. Conform acestui act normativ, mecanismul naţional pentru promovarea incluziunii sociale s-a înființat și organizat la nivel central şi judeţean.
La nivel central, autoritățile publice care au atribuții în domeniul incluziunii sociale, conform Hotărârii Guvernului nr.1217/2006 sunt: Ministerul Sănătății, Ministerul Justiției, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Transporturilor, Ministerul Educației și Cercetării Științifice, Ministerul Societății Informaționale, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, Departamentul pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi, Agenția Națională Antidrog, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități, Agenția Națională pentru Romi, Casa Națională de Pensii Publice, Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
În cadrul autorităților sus menționate s-au constituit unități de incluziune socială în vederea monitorizării implementării angajamentelor asumate de România prin aderarea la documentele internaţionale în domeniul incluziunii sociale, prin:
– ”Coordonarea monitorizării planurilor de implementare a măsurilor de prevenire şi combatere a excluziunii sociale;
– Evaluarea efectelor măsurilor preconizate prin planurile de implementare, prin raportare la obiectivele de dezvoltare regională şi judeţeană;
– Actualizarea indicatorilor sectoriali de incluziune socială;
– Elaborarea sistemului informaţional privind datele cu relevanţă pentru domeniul incluziunii sociale;
– Participarea la procesul de consultare iniţiat în domeniul incluziunii sociale de MMFPSPV, cu scopul eradicării sărăciei şi prevenirii excluziunii sociale;
– Monitorizarea periodică a progresului realizat în raport cu obiectivele şi indicatorii stabiliţi prin Raportul anual în domeniul incluziunii sociale;
– Elaborarea documentelor necesare pentru redactarea Raportului de progres în domeniul incluziunii sociale, definitivat de MMFPSPV”
Tot prin Hotărârea Guvernului nr.1217/2006 s-a înființat Comisia naţională privind incluziunea socială, cu rol consultativ, fără personalitate juridică, în cadrul MMFPSPV, condusă de ministrul muncii și formată din câte un reprezentant, la nivel de secretar de stat sau preşedinte, al ministerelor, autorităţilor, agenţiilor şi al altor instituţii guvernamentale cu atribuţii în domeniul incluziunii sociale, componenţa sa nominală fiind stabilită prin decizie a primului-ministru. Conform hotărârii guvernului, menționată anterior, la lucrările comisiei pot fi invitaţi şi partenerii sociali, reprezentanţi ai mediului academic, ai reprezentanţelor organismelor internaţionale în România, ai organizaţiilor nonguvernamentale, ai institutelor de cercetare etc.
Principalele atribuţii ale Comisiei naţionale sunt:
– ”Identificarea priorităţilor naţionale din domeniul incluziunii sociale;
– Stabilirea Planului de acţiune în conformitate cu priorităţile naţionale identificate;
– Avizarea rapoartelor de monitorizare a implementării priorităţilor din domeniul incluziunii sociale;
– Avizarea indicatorilor sectoriali privind incluziunea socială, utilizaţi în sistemele de raportare;
– Avizarea Raportului naţional privind domeniul incluziunii sociale şi protecţiei sociale”
La nivel județean, în vederea implementării politicilor de incluziune socială s-au organizat, la nivelul instituţiilor prefectului, Comisii judeţene privind incluziunea socială, alcătuite din reprezentanţi ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea guvernului, cu responsabilităţi în domeniul incluziunii sociale, reprezentanţi ai ONG reprezentative din judeţ, reprezentanţi ai consiliilor locale și județene, având următoarele atribuţii:
– “Elaborarea şi aprobarea planului judeţean în domeniul incluziunii sociale şi protecţiei sociale;
– Monitorizarea realizării obiectivelor prevăzute în planurile judeţene;
– Prezentarea periodică de informări asupra stadiului de realizare a priorităţilor asumate prin planul judeţean către Comisia naţională”.
Ulterior, prin adoptarea Legii asistenței sociale nr.292/2011 (cu modificările și completările ulterioare) pentru eficientizarea procesului de elaborare şi implementare a politicilor sociale la nivel naţional, a fost prevăzută înființarea și organizarea Observatorul Social Naţional, cu rolul de colectare şi analiză la nivel naţional a datelor privind politicile publice în domeniul incluziunii sociale, de a elabora rapoarte naţionale şi de a formula recomandări şi propuneri în vederea eficientizării deciziilor, măsurilor și politicilor în acest domeniu. Acesta a fost gândit ca parte a mecanismului naţional de implementare a procesului de incluziune socială.
Mai mult, legea asistenței sociale prevede, ca parte a mecanismului de incluziune socială, obligativitatea elaborării strategiilor de dezvoltare a serviciilor sociale judeţene pe termen mediu (5 ani) și lung (10 ani), cu măsuri, acțiuni și buget aferent. Acestea se dezbat şi se avizează de către Comisiile judeţene și apoi se aprobă prin Hotărâre a Consiliului Județean (HCJ). Pe de altă parte, autoritățile administrației publice locale au obligația legală de elaborare a Planurilor anuale de acţiune privind serviciile sociale, în conformitate cu măsurile şi acţiunile prevăzute în strategia de dezvoltare a serviciilor sociale a judeţului de care aparţin, cuprinzând date despre numărul şi categoriile de beneficiari, serviciile sociale existente, serviciile sociale propuse pentru a fi înfiinţate, programul de contractare a serviciilor de la furnizorii privaţi, programul de subvenţionare, bugetul estimat şi sursele de finanţare.
Există numeroase grupuri se confruntă cu diverse forme de excluziune socială sau sunt în risc de excluziune, uneori datorită sărăciei veniturilor sau deprivării materiale, alteori datorită unor comportamente repetitive dăunătoare, care îi predispun la îndepărtarea de societate și izolare, precum consumul de droguri, săvârșirea de infracțiuni, sau datorită unor contexte în care devin vulnerabili sau victime ale discriminării (cum este cazul victimelor violenței în familie, sau ale traficului de persoane, sau al persoanelor fără adăpost etc).
Prin urmare, se impune identificarea nevoilor specifice ale fiecărui grup vulnerabil şi dezvoltarea de modele, mixuri de măsuri, pentru a răspunde adecvat la acestea, a le oferi oportunităţi egale de a-şi atinge potenţialul şi de a contribui la comunitatea în care trăiesc și a se manifesta în societate.
Principalele grupuri vulnerabile din România sunt definite astfel[2]:
- Persoane sărace:
– Copii săraci, mai ales aceia care trăiesc în familii cu mulți copii sau în familii monoparentale;
– Persoane sărace angajate, mai ales muncitori subcalificați (în principal din mediul rural), lucrători pe cont propriu atât în agricultură, cât și în alte domenii;
– Tineri șomeri și NEETs (persoane care nu sunt angajate și nu sunt înscrise în sistemul de învățământ sau de formare profesională);
– Persoane cu vârste între 50 și 64 de ani care nu sunt încadrate profesional și care sunt excluse din programele de asistență socială;
– Persoane vârstnice sărace, mai ales cele care locuiesc cu membri ai familiei aflați în întreținere sau persoane vârstnice singure.
- Copii și tineri lipsiți de îngrijire și sprijin parental:
– Copii abandonați în unități medicale;
– Copii care trăiesc în centre de plasament mari, de tip vechi sau calitate slabă;
– Tineri care părăsesc sistemul de protecţie a copilului;
– Copii și tineri care trăiesc pe stradă;
– Copii cu părinți care lucrează în străinătate, mai ales aceia cu amândoi părinții în străinătate și cei care se confruntă cu separarea pe termen lung de părinții lor;
– Copii lipsiți de libertate;
– Mame adolescente.
- Persoane vârstnice singure sau dependente:
Persoane vârstnice care locuiesc singure și/sau sunt dependente şi/sau care au nevoi complexe de îngrijire.
- Romi
Copii și adulți de etnie romă cu risc de a fi excluși din familii fără a avea un venit sustenabil.
- Persoane cu dizabilităţi
Copii și adulți cu dizabilități, inclusiv persoane invalide și cu o concentrare pe persoanele cu nevoi complexe.
- Alte grupuri vulnerabile
– Persoane care suferă de dependență de alcool, droguri și alte substanțe toxice;
– Persoane lipsite de libertate sau aflate sub control judiciar;
– Persoane aflate în evidențele serviciilor de probațiune, față de care au fost dispuse măsuri sau sancțiuni neprivative de libertate (persoanele față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiționată – în cazul în care restul rămas neexecutat din pedeapsă este de 2 ani sau mai mare și persoanele față de care s-a dispus executarea pedepsei amenzii prin prestarea de muncă în folosul comunității);
– Minori aflați în evidențele serviciilor de probațiune (minorii sancționați cu o măsură educativă neprivativă de libertate, față de care s-a dispus înlocuirea măsurii educative privative de liberate sau liberarea din detenție);
– Persoane fără domiciliu;
– Victime ale violenței domestice;
– Victime ale traficului de ființe umane;
– Refugiați și imigranți.
- Persoane care trăiesc în comunități marginalizate:
– Comunităţile rurale sărace;
– Comunităţile urbane marginalizate;
– Comunități rome sărace și marginalizate.
[1] Adaptare după: Rusandru, Olivia. (2016). Compendiu de bune practici în domeniul incluziunii sociale, pp.18-25. Documentul citat a fost elaborat în cadrul Proiectului Guvernare incluzivă, cod PEH010, finanţat cu sprijinul financiar al Programului RO10 – CORAI, program finanţat de Granturile SEE 2009-2014 şi administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială .
[2] Cf. Hotărârea Guvernului nr.383/2015 pentru aprobarea Strategiei Naționale privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei pentru perioada 2015-2020 și a Planului Strategic de Acțiuni pentru perioada 2015-2020.